„Weekendul acesta am pus degetul pe hartă și am nimerit într-un loc superb, încărcat de bine: Casa cu blazoane, com. Chiojdu, jud. Buzău. Timp de 3 ore (!!) am participat la o adevărată lecție de istorie: a locului, a Cantacuzinilor, a moșnenilor, dar mai presus – a rădacinilor noastre. L-am ascultat cu drag pe Florin Drăgulin, administratorul casei, și am primit tot ce a avut să ne ofere. Casa a fost costruită înainte de 1700, de oameni ai locului care știau că o casă e trainică atunci când se așează cu pământul. Deci, orice construia omul în trecut era în armonie cu natura. Până și culoarea se potrivea verdelui pădurii – albul curat, cel mult albastrul care a venit ca influență dinspre nord-centru. Acum, după mai bine de 300 de ani, casa tot fără fisură este. A fost restaurată de Uniunea Arhitecților din România, care a redat-o publicului ca un spațiu de cultură unde, pe lângă evenimentele pe care le găzduiește, e un loc care încearcă să ne conecteze la neamul nostru, la rădăcini. Pe vremuri, moșnenii erau stăpânii pământului lor și conduceau zona. Nu exista administrație, moșnenii își câștigau locul prin meritocrație, muncindu-și pământul. Cuvântul vine de la moșier (stăpânul pământului, moștenitor) + moșneag (cel în vârstă, care conducea). Un moșnean nu se rușina niciodată de cine este pentru că era propriul lui stăpân.
Era o vreme cand oamenii în vârstă erau respectați. Printre valorile lor, tihna și rânduiala erau fruntașe. Chiar dacă se speteau de muncă, o făceau în ritmul lor, care era aproape de ritmul naturii și al comunității. Era un timp în care oamenii se ghidau după natură pentru a-și rândui lucrurile. Mai presus de atât, moșnenii știau cine sunt. Erau drepți cu ei înșisi, își recunoșteau și bunele și relele. Nu aveau educație, dar știau când ceva e nedrept. Așa au ajuns să-l dea în judecată pe Mihail Cantacuzino pentru că le-a luat pământurile, iar timp de 80 de ani s-au judecat cu el cu o îndârjenie cum rar vedem în zilele noastre. După 80 de ani, au reușit să câștige. Cum? Chiar dacă erau răi între ei, când intervenea ceva extern, chiojdenii erau uniți. Asta e o lecție pe care ar trebui și noi s-o învățăm, mai ales că acum suntem mai dezbinați decât am fost vreodată. Nu doar că nu mai știm cine suntem, dar fugim de țară și ne negăm rădăcinile. În loc să rămânem să luptăm, așa cum au luptat moșnenii odată pentru noi.
Ce mi-a fost reconfirmat auzind poveștile este că am avut un patrimoniu care nu mai poate fi recuperat. Casele bătrânești erau construite cu mare grijă, cu meșteșug, cu respect pentru natură și tradiție – nimic nu se consuma în plus. Lemnul provenea din păduri seculare, unde un copac cu diamentru de 7 cm avea 240 de ani. Era un lemn strașnic, care acum nu se mai găsește sau e greu de găsit. Doar pentru că nu avem habar, nu înseamnă că valoarea nu există. Să distrugi o astfel de casă, să o demolezi sau să o modernizezi e ca și cum ai distruge ceva inestimabil. La fel s-a întâmplat și cu Ia românească. Fiecare femeie din Chiojd avea Ia ei, țesută sub atenta îndrumare a bunicii. Meștesugul țesutului, asemenea oricărui alt meșteșug se transmitea în timp. Asta e ceea ce ne e greu să înțelegem astăzi: că lucrul de valoare, lucrul bine făcut, se construiește în timp, cu răbdare și cu grijă. Noi, românii, am avut, poate cel mai complex patrimoniu din câte există. Străinii au înțeles valoarea și complexitatea lui, nu degeaba Ia a devenit model de inspirație încă de la începutul ailor 1800 (da, nu acum, cum speculează presa).
Câteva lecții de final pe care le las conturate, să ne rămână aici:
– dacă nu știm deja cine suntem, e responsabilitatea noastră, a fiecăruia, să căutăm până descoperim. A ști cine suntem nu se poate separa de neam, de țară și de rădăcini. Să ne cunoaștem istoria e datoria noastră și e ceea ce ne poate da demnitate, curaj și putere să luptăm pentru ce este al nostru și pentru ce lăsăm mai departe copiilor noștri;
– să ne educăm continuu, iar educația nu înseamnă doar a ști, ci a înțelege în profunzime. A ști e diferit de a cunoaște. Omul care e needucat, nu are propria viziunea asupra lucrurilor și e mult mai ușor influențabil. Să ne educăm și în a înțelege și a distinge lucrul bine făcut de un fals, de a respecta vechiul și tradiția. Să ne facem upgrade-urile necesare. Doar așa ne vom putea păstra patrimonial;
– avem nevoie nu doar de valori ale familiei, ci de valori ale comunității care să ne țină uniți. Ca la moșneni – dragostea și respectul față de pământ, independența lui, tihna și rânduiala. Ce nu făceau ei și putem noi să reparăm este participarea la viața public;
– ca părinți, avem nevoie să rămânem Fermi. Copilul trebuie să învețe să-i placă și ce nu-i place, sau măcar să respecte lucrul respectiv. Dacă nu rămânem Fermi, îi dăm copilului o putere pe care nu știe și nu poate să o folosească benefic.
Casa cu blazoane e mai mult decât un loc. E un spațiu plin cu bogății pe care e musai să-l vizitezi cu cei mici.”
În încheierea acestui articol, semnat de Mirona Păun, psiholog clinician și psihoterapeut specializat în lucrul cu copiii, adolescenții și familiile lor, vă invităm să reflectați asupra valorilor fundamentale ale familiei. Chiar dacă subiectul pare inițial diferit de celelalte teme abordate pe blog, am considerat că merită împărtășit, subliniind importanța acordată aspectelor esențiale ale vieții de familie. Sperăm că această perspectivă aduce o notă de profunzime și sens în relațiile voastre familiale.