Partea I – adolescenții – După 6 luni de #conectatpebune și #povestipebune alături de Asociația Tzitzi-Poc, ne-am uitat înapoi la tot ce am adunat din ateliere și din podcast și am încercat să înțelegem mai clar cum sunt, de fapt, adolescenții de astăzi. Vrem să împărtășim cu voi câteva dintre lucrurile pe care le-am observat și trăit în acest timp. Un lucru a devenit foarte clar pentru noi: nu poți înțelege cu adevărat adolescenții dacă rămâi prins în idei gata formate despre ei. Lucrurile încep să capete sens abia atunci când lași deoparte presupunerile și ești dispus să primești, cu adevărat, ceea ce vine din partea lor.
În lucrul cu elevii am văzut că mai este mult de construit și că responsabilitatea nu aparține unei singure părți. Este nevoie de implicare din partea școlii, dar mai ales din partea părinților, pentru că ceea ce se întâmplă într-un mediu nu este întotdeauna susținut în celălalt. Am avut șansa să lucrăm cu școli care stabilesc limite clare în privința telefoanelor, însă, de multe ori, timpul restricționat de la școală este recuperat acasă. Această lipsă de coerență face mai dificilă menținerea unui cadru stabil pentru adolescenți.
Am observat și că adolescenții nu sunt deloc lipsiți de conștientizare. Mulți dintre ei înțeleg efectele timpului petrecut online și pot vorbi despre ele cu destulă claritate. Totuși, această conștientizare nu este suficientă în lipsa sprijinului. Ei au nevoie de ghidaj real pentru a-și gestiona timpul pe ecran și, mai ales, de alternative care să aibă sens pentru ei: activități, hobby-uri, experiențe în care să se descopere și să se conecteze autentic cu ceilalți. Au nevoie inclusiv de timp nestructurat, în care să poată exista fără presiunea performanței sau a stimulării continue.
Adolescenții ne-au surprins și prin felul în care se raportează la mediul online. Sunt mult mai informați decât credem și reușesc să identifice rapid lucruri precum conținutul generat de AI, uneori mai bine decât noi, adulții. Pentru ei, aceste instrumente fac parte din realitatea în care cresc, iar asta le modelează un alt tip de atenție și înțelegere.
În același timp, am înțeles cât de puțin ajută să venim spre ei cu așteptări rigide despre cum ar trebui să fie sau să funcționeze. Atunci când simt că sunt ascultați cu adevărat, fără grabă și fără judecată, devin mult mai deschiși și mai dispuși să colaboreze. Relația cu ei nu se construiește prin corectare permanentă, ci prin înțelegere reală.
Din podcastul #povestipebune am extras și 10 idei care ne-au ajutat să înțelegem mai bine realitatea lor:
👉🏻 Adolescenții nu stau pe telefon doar din plictiseală, ci pentru că acolo își trăiesc o parte importantă din relații și din sentimentul de apartenență. Pentru ei, social media este un spațiu social real, nu o alternativă superficială la viața „adevărată”.
👉🏻 În spatele utilizării frecvente a telefonului se află adesea o nevoie de reglare emoțională, nu doar dorința de distracție. Scroll-ul devine o modalitate rapidă de a evita, amâna sau liniști emoții dificile.
👉🏻 Adolescenții sunt conștienți că petrec mult timp online și, de multe ori, își doresc să reducă acest timp. Cu toate acestea, le este greu să facă schimbări, pentru că obiceiul este susținut de nevoi reale de conectare și de contextul în care trăiesc.
👉🏻 Diferența dintre online și offline este trăită ca o diferență de siguranță emoțională, nu doar de mediu. În online se simt mai în control și mai puțin vulnerabili, ceea ce face ca interacțiunile să fie mai ușor de gestionat.
👉🏻 Adolescenții nu se închid pentru că nu vor să comunice, ci pentru că experiențele repetate de a nu fi ascultați îi fac să renunțe. Când simt că sunt întrerupți sau corectați rapid, concluzionează că nu merită să mai spună.
👉🏻 Felul în care li se vorbește cântărește mai mult decât conținutul mesajului în sine. Un ton critic sau superior poate închide complet comunicarea, chiar dacă intenția adultului este una bună.
👉🏻 În spatele tăcerii sau a iritării se află adesea o nevoie puternică de apropiere și susținere. Adolescenții nu resping relația, ci se retrag atunci când nu se simt în siguranță în ea.
👉🏻 Relațiile dintre adolescenți sunt trăite intens și au un impact emoțional asupra modului în care se percep pe ei înșiși. Validarea sau respingerea din grup poate influența stima de sine.
👉🏻 Sensibilitatea la respingere este ridicată, iar gesturile mici pot avea semnificații emoționale mari. Lipsa unui răspuns sau excluderea subtilă pot fi trăite ca semne reale de neacceptare.
👉🏻 Umorul și ironia sunt adesea folosite ca modalități de protecție emoțională. În spatele glumelor se pot ascunde nesiguranțe și dorința de a fi acceptat fără a te expune complet.
Materialele din podcastul #povestipebune sunt disponibile pe YouTube. Știm că sunt lungi și că, pe alocuri, ne-am mai lovit și de mici probleme de sunet, dar vă invităm să le urmăriți pentru o imagine mai clară a adolescenței, așa cum am reușit noi să o surprindem în acest proiect. Aici link-uri către: episodul 1, 2, 3, 4, 5.
Partea a II-a – părinții – În cele 6 luni de #conectatpebune, am avut și ateliere dedicate părinților. Aici, realitatea a fost diferită față de ce ne-am așteptat.
Prezența la activități a fost scăzută. Înțelegem contextul – programul încărcat, oboseala, faptul că uneori pare că nu mai încape nimic în plus. În același timp, din discuțiile cu profesorii, am înțeles că prezență redusă nu este specifică doar acestui proiect, ci apare și în alte activități organizate de școli. Asta spune ceva important: pe măsură ce copiii cresc, părinții ajung să fie mai puțin prezenți în spațiile în care se discută despre ei. La grădiniță, părinții sunt prezenți. În școala primară, mai puțin. Iar în gimnaziu, devine dificil să îi mai aduci în astfel de contexte. Și totuși, exact în această etapă, adolescenții au nevoie poate cel mai mult de ei.
Credem că ține și de nivelul de conștientizare. Impactul mediului online asupra adolescenților este încă subestimat sau perceput ca fiind „gestionabil”, fără să fie nevoie de implicare directă. Dar lucrând cu ei, lucrurile arată diferit.
Am observat un tipar destul de clar: la astfel de activități ajung, de cele mai multe ori, părinții care sunt deja implicați. Cei care caută, care pun întrebări, care încearcă să înțeleagă, iar asta s-a văzut și în atelierele noastre. Cei prezenți au fost curioși, deschiși, dispuși să afle lucruri noi despre aplicații și despre mediul online, dar mai ales să caute soluții concrete pentru copiii lor. Nu au rămas doar în zona de îngrijorare, ci au încercat să construiască mai departe.
În același timp, rămâne o întrebare la care nu avem încă un răspuns clar: cum aduci părintele la școală? Nu îl putem obliga. Este nevoie ca și el să își facă partea, iar uneori partea aceasta înseamnă, pur și simplu, să apară și să fie acolo. Mai departe, sprijinul există, dar primul pas nu poate fi făcut în locul lui.
Un moment care ne-a rămas în minte a fost prezența unei bunici, venită alături de mama unei adolescente la atelier. Nu pentru că ar fi fost ceva ieșit din comun, ci pentru că a arătat că, atunci când există disponibilitate în familie, responsabilitatea nu este dusă de un singur om. Sunt mai mulți adulți care aleg să fie acolo.
Am văzut și cât de important este acordul părinților în astfel de inițiative. Au fost elevi care nu au putut participa la podcast pentru că nu au avut acest acord, dar și situații în care părinții au susținut și au încurajat participarea. Diferența dintre cele două se simte.
Am observat și o tendință de a plasa asupra școlii aproape toată responsabilitatea pentru ceea ce ține de copil. Uneori apare așteptarea ca acolo să se rezolve dificultățile, în absența unei colaborări reale cu familia. În realitate, școala nu poate susține singură acest proces. Ea nu funcționează separat de familie și nu este un spațiu din care părintele se retrage, lăsând totul în seama profesorilor, ci un context care are nevoie de continuitate, coerență și implicare din ambele părți.
Dacă ar fi să rămânem cu o idee din această parte a proiectului, ar fi acesta: adolescenții nu au nevoie de părinți mai puțin pe măsură ce cresc, ci mai mult. Iar momentul în care pare că nu mai au nevoie este, de fapt, momentul în care ar trebui să NU ne retragem.
Partea a III-a – profesorii – În cele 6 luni de #conectatpebune, am lucrat și cu profesori. Și aici am surprins faptul că acolo unde directorul este implicat, se implică și colectivul. Liderul dă tonul, iar asta se simte în tot ce se construiește mai departe.
Am întâlnit profesori dispuși să lucreze cu ei înșiși, să se uite la ce doare cu adevărat, la ce mai au de ajustat, la cum pot comunica mai bine cu elevii și părinții și între ei. Nu s-au oprit la „așa sunt copiii”, ci au fost dispuși să înțeleagă cum funcționăm, de fapt, ca oameni, și cum putem construi relații mai sănătoase în clasă.
Ne-a fost drag să lucrăm cu ei. Am întâlnit colective frumoase, deschise, în care se simțea dorința de a face lucrurile mai bine. De aproape 3 ani lucrăm cu profesori în proiectele Tzitzi-Poc, iar fiecare experiență de acest fel ne întărește respectul pentru munca pe care o fac dânșii, zi de zi.
Un lucru care a apărut în discuții a fost legat de social media și accesul la ecrane. Un profesor a spus foarte direct: „Noi ce mai facem, dacă ei deja își iau toate informațiile de acolo?” Întrebarea nu vine din lipsă de implicare, ci dintr-o realitate care se schimbă rapid. Rolul profesorului nu mai este doar de a transmite informație, iar asta cere o adaptare constantă și o flexibilitate reală.
În același timp, s-a văzut că, oricât de mult ar avansa tehnologia sau AI-ul, ele nu pot înlocui ceea ce înseamnă, cu adevărat, un profesor. Relația, prezența, capacitatea de a înțelege un copil, de a simți când are nevoie de sprijin sau de direcție, toate acestea țin de ce înseamnă a fi om și nu pot fi replicate. Tehnologia poate completa, dar nu poate înlocui.
În perioada asta, se aruncă multă critică asupra educației, iar profesorii ajung adesea să fie primii spre care se îndreaptă nemulțumirea colectivă. Când apar dificultăți, primul impuls, ca adult, este uneori să judeci profesorul: să crezi că se plânge prea mult, că exagerează sau că nu face suficient. Dar realitatea din spatele acestui rol este, de cele mai multe ori, mult mai complexă decât se vede din afară.
Chiar profesorii ne-au vorbit despre presiunea care vine din toate direcțiile: din sistem, din relația cu părinții, din așteptările sociale tot mai mari și din generalizările dureroase care se fac despre ei. În discursul public, se ajunge ușor la etichete și concluzii rapide, iar asta pune și mai multă greutate peste o muncă deja solicitantă.
Am înțeles și că, pentru a-și putea face meseria bine, profesorii au nevoie să învețe o formă sănătoasă de detașare față de tot zgomotul din jur. Altfel, riscă să fie copleșiți de vocile care îi judecă și să se îndepărteze de ceea ce contează cu adevărat: relația cu elevii, prezența autentică la clasă și munca făcută cu consecvență, zi de zi.
Dincolo de imaginea care apare uneori în media, fără să negăm că există și situații dificile, noi am întâlnit profesori implicați, atenți, dornici să învețe și să devină mai buni. Profesori care nu doar predau, ci țin în spate clase întregi, cu tot ce înseamnă ele emoțional, relațional și educațional, în timp ce își duc, în paralel, și responsabilitățile din viața personală.
Am văzut și cât de mult se complică acest rol atunci când nu există comunicare și colaborare reală cu familia. În lipsa unei echipe între școală și părinți, tot mai multă responsabilitate ajunge pe umerii profesorului. Iar când profesorul este lăsat singur să țină lucrurile împreună, povara devine și mai mare.
Poate că aici este unul dintre punctele cele mai importante pentru noi, ca adulți: nevoia de a ne repoziționa față de profesori. Să-i privim cu mai multă înțelegere, cu mai mult respect și cu mai multă disponibilitate de a construi alături de ei, nu împotriva lor. Pentru că, atunci când această relație de echipă lipsește, cei care simt cel mai puternic ruptura sunt copiii.
Munca de profesor nu este una ușoară și nu este pentru oricine. Iar dacă ne dorim cu adevărat schimbare în educație, ea nu poate fi construită din acuzații reciproce și din neîncredere, ci din colaborare, responsabilitate împărțită și susținere reală.
