Când micuțul tău întreabă fără oprire ,,De ce?” poate fi adorabil, dar și sâcâitor. Iată motivul pentru care acesta întreabă ,,De ce?” tot timpul și cum reușim să gestionăm cât mai bine situația buclucașă.
Deși e un lucru uimitor, curiozitatea unui copil s-ar putea să te aducă la capătul puterilor.
Știi ce ai de făcut: copilul tău îți pune o întrebare, iar tu ești încântat. Ce drăguț și inteligent! Dai (ceea ce crezi că este) un răspuns bun, informativ – care este urmat de „De ce?”.
Zâmbești. Oh, acest copil este cu siguranță altceva! Trebuie să recunoști că ești uimit de fascinația sa. Deci răspunzi – și primești o altă întrebare ,,De ce?”.
Ăăă, în regulă. Respiră și răspunde la a treia întrebare. Apare un alt ,,De ce?”.
Acum devine exasperant. Dar răspunzi din nou, doar pentru a obține un alt ,,De ce?”. Și altul și altul și altul.
Acest lucru ar fi în regulă dacă nu ar trebui să te apuci de treabă sau dacă lumea din jur nu s-ar uita insistent sau dacă n-ai vrea doar două secunde de liniște și pace!
Sună dramatic? Nu dacă aveți un copil cu tenacitatea Terminatorului.
Veți fi totuși fericiți să aflați că faza în care sunteți în mod continuu întrebați „De ce?” nu durează pentru totdeauna, iar copiii noștri nu ne calcă în mod intenționat pe nervi. În schimb, ei fac cu adevărat trecerea spre următoarea lor etapă de dezvoltare.
Adulții iau lumea de bună. Copiii nu. Pentru ei totul este interesant pentru că totul este nou. Sigur, este posibil să fi văzut și auzit aceste lucruri înainte, dar nu în acest fel. Așa că vor întreba de ce murdăria este atât de murdară, de ce înghețata nu poate fi servită la micul dejun, de ce o stradă se numește în acel fel și de ce cățelul nu a crescut și el în burta mamei.
Pe măsură ce o întrebare duce la alta, vedem literalmente cum lucrează mintea copiilor în timp ce învață despre lumea înconjurătoare. Ca părinți, dorim să încurajăm curiozitatea și acea gândire critică specifică lor.
O mulțime de întrebări se pot simți ca un interogatoriu, dar reprezintă de fapt o conversație – cu vocabularul limitat și abilitățile de comunicare ale unui copil mic. „În mod obișnuit, înainte de această fază, a fost faza ,,nu”, explică Elliott Cortez, psiholog pentru copii și fondatorul cursurilor Elliott din New York. <<Acum încep să înțeleagă că întrebând „De ce?” cer un răspuns din partea noastră.”>> „De ce?” s-ar putea să nu fie chiar adevărata întrebare, ci o modalitate de a ne spune că ceva este interesant și vor să afle mai multe despre acel lucru.
Aceste conversații neobișnuite construiesc, de asemenea, relația cu copilul. Dacă dăm dovadă de frustrare sau iritare, micuțul s-ar putea retrage. Dar dacă tonul este cald și primitor, copilul va învăța să vină cu orice gânduri și griji, pentru că i-am dovedit că suntem mereu acolo pentru a-l asculta. Acesta este tipul de relație pe care o dorim cu disperare cu copiii noștri. Este nevoie doar să realizăm că trebuie să intrăm în jocul lor pentru a o obține.
Pe cât de importantă și benefică este faza ,,De ce?”, aceasta poate fi totodată și o provocare atunci când ne aflăm chiar în mijlocul ei. Următoarele strategii ne ajută să ne menținem calmul și să fim pregătiți atunci când ne aflăm în această ipostază. Totodată, ne oferă direcții pentru a încheia o discuție treptat atunci când considerăm că este suficient.
Răspundem la o întrebare cu o altă întrebare. Copilul va întreba curios „De ce sunt stele pe cer?”. Putem încerca să răspundem astfel: „Hmm, tu de ce crezi că sunt stele pe cer?”. Nu știm niciodată cu ce răspuns va veni cel mic, iar de obicei acesta se dovedește a fi unul drăguț și creativ. Este mai important să îl ghidăm pe cel mic să gândească singur și să fie suficient de curajos încât să găsească el un răspuns. Acest lucru ajută la dezvoltarea încrederii, a stimei de sine și a abilităților de rezolvare a problemelor. Această tactică ne asigură, de asemenea, că nu trebuie să deținem o diplomă în astrofizică pentru a oferi un răspuns decent.
Invită pe altcineva să răspundă. Dacă partenerul este acolo, îl putem implica în procesul de învățare. Această opțiune poate fi deosebit de atractivă atunci când există un „nu” încorporat în răspunsul nostru.
<<Răspunsul meu preferat la „De ce?” este „De ce nu-l întrebi pe tati?”>>, spune Meg Resnikoff, cofondator al rețelei digitale de parenting “What’s Up Moms”. Singura problema? <<A funcționat de minune până când soțul meu s-a prins și răspunsul „De ce nu o întrebi pe mami?” a devenit la fel de obișnuit în casa noastră.>> Să folosim această tactică cu moderație.
Comentarii mai detaliate. În loc să răspundem pur și simplu la o întrebare de genul ,,De ce căpșunile sunt roșii?”, putem vorbi despre modul în care căpșunile sunt fructe care au un gust dulce și o textură aparte, care cresc pe o viță de vie, față de merele care cresc în pomi fructiferi și să îi întrebăm dacă își amintesc când am cules căpșuni vara trecută. Să ne gândim la întrebări ca la un punct de plecare ce poate duce la o conversație încântătoare.
Căutăm împreună răspunsul. Este măgulitor să fii considerat părintele atotștiutor, dar este o idee bună să îi spunem că, de fapt, nu știm totul. Îi putem transmite ,,Ce întrebare grozavă! Nu știu răspunsul, însă hai să o notăm și vom căuta împreună răspunsul.” Îi introducem astfel în procesul de găsire a informațiilor pe cont propriu, care promovează independența și îi îndeamnă să pună lucrurile la îndoială. De asemenea, atunci când cel mic preia conducerea în a afla despre armurile medievale sau cea mai mare morsă din lume, există posibilitatea de a-și descoperi următoarea pasiune!
Schimbăm subiectul. Distragerea atenției poate fi singura scăpare dacă dorim cu adevărat să oprim o anumită serie de întrebări. Da, copilul poate cere insistent un răspuns, dar ce își dorește cu adevărat este atenția noastră. Atâta timp cât o primește, probabil că va sări fericit la un alt subiect sau activitate.
Transformăm întrebările într-un joc. Este nevoie doar de o mică schimbare de perspectivă pentru a transforma aceste întrebări într-un moment de distracție. Începeți să numărați numărul de întrebări pe care le pune cel mic și țineți minte la câte puteți cu adevărat să răspundeți. Este ca și cum ai juca ,,Vrei să fii milionar?”, doar că fără posibilitatea de a suna un prieten sau existența milioanelor.
Spunem ceea ce nu ar trebui să spunem: „Pentru că așa spun eu”. Deși nu ar trebui să fie răspunsul pe care îl oferim de obicei, uneori suntem nevoiți să o spunem. Când este momentul potrivit? Când siguranța copilului este la mijloc și ,,cineva” nu ascultă sau când vă regăsiți cu adevărat la capătul răbdării. O altă alternativă este și „Pentru că este important pentru mine” la întrebări precum „Dar de ce trebuie să–mi pun șosete?”.
Sursă articol: https://www.todaysparent.com/toddler/toddler-behaviour/genius-comebacks-for-when-your-toddler-asks-why/
Articol tradus de Maria Colibalis, studentă la Facultatea de Științe politice, Administrative și ale Comunicării și adaptat de Psih. Diana Marinescu